Relația mamă-copil este „leagănul vieții relaționale”

Diada sau legătura sau relaţia mamă-copil se constituie în imaginea de bază și modelul primordial pentru ce înseamnă afecțiune, grijă, empatie, atașament – cu alte cuvinte, relație; de aceea, tot în perspectiva lui Juliette Allais, legătura mamă-copil este în fond „prima poveste de iubire”.

Nimic din ceea ce se întâmplă între bebeluș și mama sa nu va fi uitat;

chiar dacă mecanisme de apărare precum negarea sau refularea se pot instala la un moment dat sau altul de-a lungul dezvoltării, uitarea absolută nu se petrece niciodată. Aceste amintiri (predominant senzorial-kinestezice, de altfel) vor acționa „întotdeauna undeva în străfundurile inconștientului”.

>> Relaţia mamă-copil, un paradox (unde îl vom cita pe Erich Fromm)

Relaţia mamă-copil, sursă pentru relaţiile ulterioare

Este, astfel, de la sine înțeles cum se întâmplă că „toate formele de relații” ulterioare, în special de cuplu (chiar și prietenie strânsă) și relațiile cu propriii copii, „își au sursa în ceea ce a fost trăit și în relaționarea din planurile psihic și fizic” din interacțiunea copilului cu mama sa. În relaţia mamă-copil.

Terapeuta Juliette Allais indică spre două noțiuni fundamentale ale relației mamă-copil: pe de o parte, felul în care copilul a fost întâmpinat, pe de altă parte, locul pe care acesta l-a primit în „privirea celuilalt”. Este vorba aici despre manifestarea disponibilității și afecțiunii versus a indiferenței și respingerii; dependente de „starea de spirit a mamei”, precum și de propriile ei experiențe, de relația cu partenerul de viață și chiar și de capacitatea de asumare a maternității, aceste aspecte nuanțează și caracterizează dinamica relației dintre mamă și copil.

Toate aceste aspecte mai sus menționate

se combină destul de devreme în psihismul copilului,

afirmă terapeuta, participând astfel, dincolo de pragul verbalizării și al limbajului conștient, „la construirea inconștientului”. Ulterior, la vârsta adultă, aceste influențe din relaţia mamă-copil vor sta la baza inevitabilelor tendințe de repunere în scenă – în special în cuplu – a cel puțin unora „dintre aceste elemente”.

>> Când mama e absentă. Maternajul psihic şi „tricotarea relaţiei mamă-copil”

Mama pe care o interiorizăm,

continuă terapeuta Juliette Allais,

devine un element esențial al relației:

este „imaginea acestei legături” cea care

va avea tendința să iasă la suprafață în relația de cuplu

și care ne va determina

să ne organizăm viața sentimentală pornind de la această relație primară,

relaţia mamă-copil, pentru a căuta și a găsi

soluția care se adaptează cel mai bine în funcție de solicitarea inițială a mamei.

>> Trauma iubirii și fenomenul parentificării: când copilul renunță la sine pentru afecțiunea mamei

Astfel, se întâmplă nu de puține ori ca „relația cu celălalt” să devină cu ușurință „locul de compensare a unei relații cu mama marcate de lipsa de afecțiune”, chiar dacă aspirațiile conștiente se află „în totală contradicție” cu „contactul «tacit» care-i leagă pe cei doi parteneri”.

De precizat, de asemenea, este și faptul că nu doar contextul relațional în sine, dintre mamă și copil, este definitoriu pentru dezvoltarea relațională ulterioară, ci și propria structură și propriul potențial al copilului:

Nu avem aceleași resurse, nici aceleași nevoi, nici chiar același mod de a face față lipsei. (…) fiecare copil deține propria sa structură și va interacționa diferit, în funcție de relație și de locul pe care i-l propune mama sa.

>> Ce este o mamă?

Bibliografie: Juliette Allais, Predestinare sau alegere?, Editura Philobia, Bucureşti, 2022, pp. 99-102.

Foto: StockSnap pe Pixabay