Masochismul (suferinţa masochistă) este un concept-cheie psihanalitic.
Una dintre formele masochismului o reprezintă îndreptățirea victimelor – convingerea că o persoană are dreptul la o compensație specială, proporțională cu suferința și calitatea de victimă. Este această nevoie de a amplifica suferința în toate modurile. Fără tratament, suferința și victimizarea devin mod de viață.
O mare provocare terapeutică o reprezintă convingerea profund înrădăcinată (nu neapărat conștientă) a pacientului masochist că, dacă suferă destul și își prezintă cazul suficient de convingător, toate greșelile din trecut vor fi îndreptate și reparate pentru el. Prin urmare, renunțarea la suferință este echivalentă cu renunțarea la biletul de intrare în rai. Este o pierdere intolerabilă și pacientul masochist va lupta până la capăt pentru a se agăța de suferinţă.
Dar, în realitate, greșelile trecutului nu pot fi reparate ca prin magie și nici terapeutul, nici altcineva nu are puterea de a-i oferi raiul pacientului masochist. În realitate, el se agaţă de o suferință continuă, iar asta-i tot. Determinarea în a se agăța de această suferință și rezistența feroce la a renunța la ea sunt cele care îl descriu ca „masochist”. Fantezia că suferința este un bilet de revendicare devine o rezistență puternică la schimbarea psihologică.
>> Ce spune Otto Kernberg despre Relaţiile de iubire masochiste
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Pacientul masochist în transfer: „Nu-i aşa că e îngrozitor?”
În psihoterapie, această fantezie dă naștere prezentării „Nu-i aşa că e îngrozitor?”. Pacientul se dedică prezentării cazului său – a amplorii maltratării, suferinței și victimizării sale. Dar nu cu scopul de a găsi o cale de ieșire din durere sau un alt mod de a fi și de a trăi în lume decât cel masochist. Mai degrabă, el îşi susține cazul împotriva umanității cu fantezia (adesea inconștientă) că, dacă poate strânge suficiente dovezi și le pot demonstra în mod suficient de convingător, terapeutul îi va oferi compensația specială pe care o caută și va rezolva totul.
Acesta este un vestigiu al copilăriei timpurii și al experienței copilului mic cu privire la părinții săi ca fiind omnipotenţi – capabili să ofere tot ceea ce este necesar pentru a face totul mai bine.
Aceste experiențe sau dorințe din copilăria timpurie sunt reactivate în terapie. Atunci când terapeutul nu poate face ca totul să fie mai bine pentru pacient, pacientul masochist își dublează eforturile pentru a-l convinge pe terapeut de profunzimea suferinței sale și de „meritele cazului său”. Ca și cum ar crede în secret că terapeutul are puterea de a face totul mai bine, dar că fie nu a înțeles încă amploarea suferinței sau a victimizării sale, fie, alternativ, refuză cu obstinație să îi acorde pacientului ceea ce merită. Pacientul își dublează atunci eforturile pentru a-și susține cazul – și continuă să își amplifice suferința.
Persoanei masochiste îi este greu să înghită pilula amară că nici terapeutul, nici altcineva nu are puterea de a îndrepta greșelile trecutului sau de a face totul mai bine pentru ea. Mai rău, că orice schimbare pe care speră să o realizeze prin psihoterapie va depinde în cele din urmă de propriile eforturi. Odată cu această realizare vine și durerea. Iar acesta este un progres, chiar dacă nu se simte așa pe moment. Suferinţa masochistă este o ușă încuiată. Suferinţa durerii poartă în ea semințele speranței.
>> Erich Fromm despre Heinrich Himmler: un caz clinic de sadism anal-acumulator
Contratransfer în terapia persoanei masochiste
Persoanele masochiste provoacă reacții emoționale destul de previzibile din partea altor persoane din viața lor, inclusiv din partea terapeuților. La începutul tratamentului este probabil ca terapeuții să simtă o compasiune profundă și o dorință puternică de a ajuta, întemeiate pe suferința și victimizarea realiste ale persoanei.
Acest lucru îl poate determina pe terapeut să se extindă într-un efort de a se oferi să ajute și să ofere pacientului o oarecare ușurare a suferinței – și să demonstreze că nu e ca alții din viața pacientului care i-au greșit și l-au dezamăgit. Cu alte cuvinte, pacientul poate suscita propriile tendințe masochiste ale terapeutului. De exemplu, terapeutul se poate trezi că-şi reduce onorariul, că programează întâlniri la ore nepotrivite, că preia apeluri telefonice noaptea târziu etc. Îndeosebi terapeuții care gravitează în mod natural către rolurile de „părinte bun” și de îngrijitor sunt vulnerabili la o atare dinamică masochistă.
Asta nu sfârşeşte niciodată bine. În cele din urmă, terapeutul se simte pus la încercare și epuizat, iar capacitatea sa de compasiune este epuizată. Exasperarea, iritabilitatea, indiferența, furia și sentimentele sadice iau locul anterioarelor sentimente masochiste ale terapeutului (deoarece masochismul și sadismul sunt două fețe ale aceleiași monede). În acest moment, relația terapeutică ajunge să reflecte alte relații disfuncționale din viața pacientului. Pacientul și terapeutul sunt prinși într-o punere în act. Dacă terapeutul nu poate recunoaște tiparele relaționale (transferul și contratransferul) trăite în terapie, va rămâne blocat în impas. Supervizarea sau consultarea clinică sunt de o valoare inestimabilă și pot fi necesare pentru a-l ajuta pe terapeut să se „deblocheze” și să readucă tratamentul pe drumul cel bun.
Acest text a fost tradus şi publicat la Cafe Gradiva cu acordul autorului Jonathan Shedler @jonathanshedler. Titlul, subtitlurile şi imaginile sunt inserate de redacţie.
Foto: 愚木混株 Cdd20 pe Pixabay
