Triada oedipiană, după terapeuta Juliette Allais

Cu toate că aceasta din urmă este o relație „fundamentală”, ea nu este totuși singura, ci „are loc în mijlocul unei alte configurații, la fel de importantă”, anume triada oedipiană, relaţia sau triangularea dintre copil și cei doi părinți ai săi.

Rareori ne gândim la el ca atare, dar locul pe care-l ocupăm, încă de la început, în această renumită triadă constituie și el una dintre cele mai puternice condiționări ale noastre.

>> Horacio Etchegoyen despre conceptul de „transfer” la Jacques Lacan

Triada oedipiană

Abordând, așadar, în continuare chestiunea locului ocupat de către copil în cadrul familiei (nucleare, în special), terapeuta Juliette Allais afirmă că acesta (locul) este cel care „structurează raportul nostru cu noi înșine și cu ceilalți”, depinzând „de cei care ne-au crescut” și de „propria lor poveste”, ca un copil să știe care îi este locul.

„Ca un părinte să-și poată accepta copilul”, este necesar ca „la rândul lui să fi fost acceptat de propriii părinți” – ceea ce aduce în discuție aspectul atins și în alte articole ale mele la Cafe Gradiva, anume al propriei istorii afectiv-relaționale cu părinții și a modului în care aceasta influențează și determină ulterior atât relația de cuplu, cât și pe cea parentală.

În funcție de experiențele sale cu propriii părinți, copilul devenit adult va avea o mai mică sau o mai mare disponibilitate în a-și asuma rolul de tată sau de mamă și de a-i acorda propriului copilul locul ce-i revine. Juliette Allais afirmă că atunci când apare

copilul vine să bulverseze un echilibru între două persoane în care fiecare se regăsește în mod inevitabil readus la povestea cu părinții săi pe când era copil, cu toată lipsa de afecțiune și cu toate așteptările care l-au afectat la vremea aceea.

>> Jessica Benjamin, „Dincolo de relaţia «cel care face – cel căruia i se face»”: o perspectivă intersubiectivă asupra treimii

Momentul în care s-a născut copilul, starea psihologică a părinților (bunicilor), precum și relațiile pe care le aveau cu proprii părinți, vârsta părinților și așa mai departe sunt toți factori ce își lasă amprenta asupra „copiilor care au fost părinții”, creând pentru ei dinamica unui mediu familial aparte: primitor, favorabil sau, dimpotrivă, ostil, violent, chiar confuz.

Copilul sesizează destul de repede locul care-i este desemnat și ce anume i se cere să fie,

spune terapeuta. Astfel, el „se va mula” în mod firesc pe așteptările care-i sunt proiectate, dat fiind că supraviețuirea sa depinde de acest acordaj. Terapeuta Juliette Allais spune că „încă de la prima comunicare în trei” sunt stabilite bazele viitoarelor relații, „pornind de la o poziție ce va fi mereu repusă în joc cu fiecare nouă întâlnire”. Cu atât mai mult, atunci când copilul va deveni la rândul său părinte, el va recrea „triangularea” (triada oedipiană) în „cadrul propriului său cuplu”.

Interesant – și important – este că atât triangularea, cât și locul pe care ocupat, nu sunt reproduse identic, ci mai degrabă sunt modelate „ca o tentativă de a îndrepta”, ca o „compensare sau un răspuns la ceva ce ni s-a părut greu de trăit și pe care continuăm să-l purtăm în noi, fără a fi conștienți”. În acest sens, așadar, locul ocupat este „încontinuu repus în joc în cuplurile pe care le formăm”, subliniază terapeuta Juliette Allais.

>> Este copilul fără tată

Bibliografie: Juliette Allais, Predestinare sau alegere?, Editura Philobia, Bucureşti, 2022, pp. 107-109.

Foto: serrano1004 pe Pixabay