Tulburarea obsesiv-compulsivă înseamnă mai mult decât spălatul mâinilor sau curățenia. Iată ce am aflat ca istoric cu această tulburare.

Cititorii sunt avertizați că acest articol despre tulburarea obsesiv-compulsivă conține discuții explicite despre sinucidere și gânduri suicidare și obsesive. În cazul în care aveți nevoie de sprijin, la sfârșitul articolului sunt incluse date utile de contact.

De fiecare dată când vedea un cuțit, se întreba: „Oare mă voi înjunghia?” Sau, atunci când se afla în apropierea unui pervaz: „Oare voi sări?”

Matt auzise multe despre depresia adolescenților și s-a gândit că asta trebuie că era ceea ce i se întâmpla. Dar era confuz, spune el:

Nu mă simțeam sinucigaș, chiar mă bucuram de viața mea. Aveam doar o teamă intensă de a face ceva care să mă rănească.

Apoi, la scurt timp, auzind despre un film interzis de notorietate, Matt a început să se întrebe dacă nu cumva, la fel ca personajul principal, ar putea fi el însuşi un criminal în serie. Aceste gânduri „tot veneau și veneau”, iar el stătea întins în pat, derulând scenarii, încercând să își dea seama dacă „înnebunește”:

Chiar aveam nevoie de ajutor. Nu știam cu cine aş fi putut vorbi. Dar nici nu-mi trecea prin minte că toate acestea ar putea avea de-a face cu tulburarea obsesiv-compulsivă.

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este, în secolul al XXI-lea, un diagnostic important de sănătate mintală. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) enumeră tulburarea obsesiv-compulsivă ca fiind una dintre cele mai invalidante zece boli în ceea ce privește pierderea de venituri și reducerea calității vieții. Tulburarea obsesiv-compulsivă este frecvent citată ca reprezentând a patra cea mai frecventă tulburare mintală la nivel global, după depresie, abuzul de substanțe și fobia socială (anxietatea legată de interacțiunile sociale).

Cu toate acestea, tot ceea ce știa Matt despre tulburarea obsesiv-compulsivă, îmi mărturiseşte el, provenea din talk-show-uri unde

oamenii se spălau pe mâini de 1 000 de ori pe zi – totul se referea la comportamente externe și cu adevărat extreme.

Iar asta nu părea să semene cu ceea ce trăia el.

>> Tulburarea obsesiv-compulsivă: Tipuri de obsesii, tipuri de compulsii

O experiență similară este relatată în cartea din 2011Taking Control of OCD [Preluarea controlului în tulburarea obsesiv-compulsivă] de John (nume fictiv) care, după ce un coleg şi-a pus capăt vieţii, a fost „inundat de gânduri” despre ce și-ar putea face el însuşi. De fiecare dată când traversa strada, John se gândea:

Ce-ar fi dacă m-aș opri din mers și aș fi călcat de un autobuz?

De asemenea avea gânduri că i-ar putea omorî pe cei pe care îi iubea. John îşi aminteşte:

Oricât de mult mă străduiam, nu reușeam să-mi alung gândurile din cap… Când încercam să-i explic iubitei mele ce se întâmplă, nu găseam o modalitate de a articula ceea ce mi se întâmpla… Pe atunci, credeam că tulburarea obsesiv-compulsivă înseamnă să verifici de trei ori dacă ai încuiat ușa de la intrare și dacă sertarele sunt în ordine.

În ciuda prevalenței tulburării obsesiv-compulsive în societatea contemporană, experiențele lui Matt și John reflectă două caracteristici importante ale acestei tulburări. În primul rând, faptul că stereotipul pentru tulburarea obsesiv-compulsivă este unul al comportamentelor de spălare și verificare – aspectul compulsiv, definit clinic ca fiind

comportamente repetitive pe care o persoană se simte obligată să le îndeplinească.

Și faptul că obsesiile – definite ca „gânduri nedorite, neplăcute”, adesea de natură dăunătoare, sexuală sau blasfemiatoare – sunt văzute ca fiind obscure, confuze și de nerecunoscut ca fiind despre tulburarea obsesiv-compulsivă.

Prin urmare, persoanele care au gânduri obsesionale sunt frecvent incapabile să identifice simptomele lor ca fiind tulburare obsesiv-compulsivă – și nici experții pe care îi consultă în mediul clinic nu sunt, foarte adesea, în măsură să le identifice. Din cauza caracterizărilor greșite ale tulburării, persoanele care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă cu prezentări atipice, mai puțin vizibile, rămân de obicei nediagnosticate timp de zece sau mai mulți ani.

Când John a mers la medicul său de familie, a fost diagnosticat cu depresie. El și-a amintit că medicul de familie s-a concentrat mai mult pe efectele vizibile ale suferinței sale – lipsa poftei de mâncare și tulburări de somn. Gândurile au rămas invizibile. Cum spune el:

Nu știu cum ai putea să-i spui cuiva pe care nu-l cunoști că te gândești să omori oameni pe care îi iubești.

Chiar și pentru cei care au tulburare obsesiv-compulsivă „ca la carte”, cum ar fi prietena mea Abby, „compulsia este doar vârful icebergului”. Abby a reușit să se autodiagnosticheze la vârsta de 12 ani, când a avut experienţa unor compulsii la spălarea mâinilor și la încuierea ușilor. Ea spune că oamenii încă se gândesc la ea ca la „Abby [căreia] îi place să se spele mult pe mâini”.

Acum, îmi spune ea,

îmi dau seama că nu mă interesează să mă spăl pe mâini – sunt o persoană destul de dezordonată și nu mă deranjează ca ceilalți să fie dezordonați.

Mai degrabă decât o dragoste pentru curățenie, actele ei erau legate de un gând obsesiv cu totul mai înfricoșător:

Dar dacă îi voi răni pe ceilalți oameni?

Ghidurile clinice, cum ar fi cele furnizate în Marea Britanie de National Institute for Health and Care Excellence [NICE], definesc tulburarea obsesiv-compulsivă ca fiind caracterizată atât de compulsii, cât și de obsesii. Așadar, de ce dificultățile întâmpinate de Matt, John și Abby – de a recunoaște gândurile interne care le domină viața – par să fie atât de frecvente?

>> Tulburarea obsesiv-compulsivă: adevărata ei tragedie

Experienţa mea cu tulburarea obsesiv-compulsivă

De la vârsta de 16 ani am suferit, de asemenea, de gânduri pe care mai târziu am ajuns să le asociez cu tulburarea obsesiv-compulsivă, dar care la început erau invizibile și chinuitoare. Un articol pe care l-am scris în 2014, intitulat „Obsesia nevăzută”, descria experiența mea atunci când am abandonat universitatea la jumătatea studiilor din cauza unui singur gând care a adunat

o asemenea putere încât am ajuns chiar să-mi atac corpul în încercarea de a-i combate forța.

Scriam:

Am suferit de gânduri obsesionale în ultimii patru ani și pot spune cu siguranță că [tulburarea obsesiv-compulsivă] este departe de a fi vorba de mâini curate.

Obsesiile mele au luat mai multe forme încă din adolescență. Am început prin a mă întreba dacă lucrurile există cu adevărat, dacă părinții mei erau cu adevărat cine spuneau că sunt și dacă am vrut să fac rău – și dacă reprezentam un risc pentru – familia mea, prietenii mei, chiar și pentru câinele meu.

Mulți dintre noi știm cum este să ruminăm în legătură cu o persoană, un conflict sau altceva care ne îngrijorează. Dar pentru cei cu gânduri obsesionale (diagnosticate sau nu) acest lucru este destul de diferit de simpla idee că „gândeşti prea mult”. Așa cum am încercat să explic în articolul meu:

Conversațiile pălesc în timp ce gândul îţi trece prin minte. Alte subiecte par mai puțin importante, iar timpul pentru tine însuți îți oferă spațiu pentru a evalua, analiza și căuta dovezi că gândul este „adevărat”… [Obsesia] este ca și cum te-ai lupta: îți împingi și îndepărtezi gândurile, iar ele revin cu de două ori mai multă forță. Îți petreci timpul încercând să le eviți și ele apar peste tot, sarcastice, bătându-şi joc de încercarea ta eșuată de a fugi.

Mi-au trebuit șase luni de ședințe săptămânale de terapie înainte de a mă simți în stare să îi spun gândurile mele obsesionale terapeutului meu – o persoană pe care o cunoșteam de mai mulți ani. Reticența mea de a vorbi deschis despre aceasta nu era legată doar de sentimentele de rușine legate de conținutul său tabu, ci și de incapacitatea mea de a vedea o astfel de gândire ca parte a unei tulburări recunoscute.

Întrebarea cu privire la ce este tulburarea obsesiv-compulsivă, la motivele pentru care o înțelegem – poate greșit, precum și propria mea experiență de a trăi cu ea, m-au determinat să studiez modul în care tulburarea obsesiv-compulsivă a fost recunoscută și clasificată ca tulburare de sănătate mintală.

Cu deosebire cercetarea mea arată că există informații importante care pot fi obținute din deciziile de cercetare luate de un grup de psihologi clinicieni influenți din sudul Londrei la începutul anilor 1970 – aruncând lumină asupra motivelor pentru care atât de mulți oameni, inclusiv eu, încă se luptă să recunoască și să dea sens gândurilor noastre obsesionale.

>> Tulburarea obsesiv-compulsivă în 3 minute

Originea conceptelor

Categoriile de boli mintale nu sunt imuabile în timp. Pe măsură ce cunoștințele medicale, științifice și publice despre o boală se schimbă, la fel se întâmplă și cu modul în care boala este experimentată și diagnosticată.

Înainte de anii ’70, „obsesiile” și „compulsiile” nu existau într-o categorie unificată – mai degrabă acestea apăreau într-o serie de clasificări psihiatrice. La începutul secolului al XX-lea, de exemplu, medicul britanic James Shaw a definit obsesiile verbale drept

un mod de activitate cerebrală în care un gând – de cele mai multe ori obscen sau blasfemiator – se impune în conștiință.

Potrivit lui Shaw, o astfel de activitate cerebrală ar putea apărea în isterie, neurastenie sau precedând halucinaţiile. Unul dintre pacienții săi – o femeie care avea „gânduri irezistibile, obscene, blasfemiatoare și de nedescris” – a fost diagnosticată cu melancolie obsesională, o „formă de nebunie”.

Simptomul provenea din ceea ce Shaw definea drept „slăbiciune nervoasă”, o explicație care reflecta punctul de vedere mai larg al secolului al XIX-lea conform căruia gândurile obsesive indicau un sistem nervos fragil – fie moștenit, fie slăbit prin muncă excesivă, alcool sau comportament promiscuu (descris drept „teoria degenerării”). De notat că Shaw nu a menționat nici o formă de comportament repetitiv în legătură cu aceste obsesii verbale.

Cam în aceeaşi vreme cu scrierile lui Shaw, Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, a dezvoltat categoria sa psihanalitică de Zwangsneurose – tradusă în Marea Britanie ca „nevroză obsesională” și în Statele Unite ca „nevroză compulsivă”. În scrierile lui Freud, „Zwang”-ul se referea la idei persistente care apăreau dintr-un conflict reprimat între impulsurile nerezolvate din copilărie (cele de dragoste și ură) și eul critic (ego-ul).

Unul dintre cele mai faimoase studii de caz ale lui Freud, publicat în 1909, îl prezenta pe „Omul cu şobolani”, un fost ofițer al armatei austro-ungare care manifesta o varietate de simptome elaborate. În primul rând, acesta devenise obsedat de faptul că va cădea victimă unei pedepse îngrozitoare cu șobolani, care îi fusese povestită de un coleg. Pacientul s-a exprimat, de asemenea, că, dacă va avea anumite dorințe, cum ar fi dorința de a vedea o femeie goală, tatăl său deja decedat „va fi obligat să moară”.

>> Personalitatea depresivă în terapie

Omul cu şobolani a fost descris de Freud ca angajându-se într-un „sistem de apărări rituale” și „manevre elaborate pline de contradicții” care au fost interpretate de unii ca fiind aspectele comportamentale ale ceea ce va deveni tulburarea obsesiv-compulsivă. Cu toate acestea, există diferențe esențiale între „apărările” clientului lui Freud și compulsiile tipice pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, inclusiv faptul că primele implicau mai degrabă gândirea decât acțiunea și nu erau deloc consecvente sau stereotipe.

Categoria psihanalitică a „nevrozei obsesionale” a fost adoptată și modificată în Marea Britanie în timpul Primului Război Mondial și a devenit un diagnostic de bază – deşi definit în mod inconsecvent – în manualele psihiatrice britanice din perioada interbelică. Până în anii ’50, termenii „obsesie” și „compulsie” erau utilizați în mod interschimbabil în scrierile psihiatrice. Complexitatea semnificației lor este demonstrată în scrierile lui Aubrey Lewis, o figură marcantă a psihiatriei britanice postbelice, care se referea la „bolile obsesionale” ca fiind alcătuite din „gânduri compulsive” și „discurs interior compulsiv”.

Ca și Freud, Lewis a menționat „ritualurile complexe” ale obsesionalului – cum ar fi pacientul

care se pune în permanență în cea mai mare încurcătură pentru a se asigura că nu calcă niciodată, din greşeală, pe un vierme.

Cu toate acestea, el a avertizat împotriva „pericolelor de a asocia orice fel de activitate repetitivă cu obsesionalitatea”, scriind că

aceasta cu siguranță nu poate fi judecată pe baze comportamentaliste [behavioriste].

>>Despre tulburarea obsesiv-compulsivă şi geneza ei citiţi şi Note de etiologie a tulburării obsesiv-compulsive

Definind tulburarea obsesiv-compulsivă în funcţie de comportamentul vizibil

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) a început să apară în forma pe care o ştim azi la începutul anilor ’70 – și a fost stabilită ca tulburare psihiatrică oficială prin includerea sa în edițiile a treia și a patra ale Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale editat de Asociaţia Americană de Psihiatrie (cunoscut în mod obișnuit ca DSM-III și DSM-IV) în 1980 și 1994.

>> Nu doar despre tulburarea obsesiv-compulsivă, ci şi despre alte tulburări şi elaborarea DSM-5, citiţi Mai întâi caii, apoi zebrele? DSM-5: un război în plină desfăşurare

Centralitatea comportamentelor vizibile și măsurabile în clasificarea pentru tulburarea obsesiv-compulsivă – în special spălarea și verificarea – poate fi urmărită până la o serie de experimente efectuate de psihologi clinicieni la începutul anilor ’70 la Institutul de Psihiatrie și Spitalul Maudsley din sudul Londrei.

Sub conducerea psihologului sud-african Stanley Rachman, gama complexă de simptome cuprinse în categoriile de boală obsesională și nevroză obsesională au fost împărțite în două: ritualuri compulsive „vizibile” și ruminaţii obsesive „invizibile”. În timp ce Rachman și colegii săi au desfășurat un amplu program de cercetare despre comportamentele compulsive, obsesiile au fost relegate în plan secund.

De exemplu, în studiul lor asupra a zece pacienți internați la psihiatrie şi diagnosticați cu nevroză obsesională,

compulsiile trebuiau să fie prezente pentru a intra în studiu, iar pacienții care se plângeau de ruminații au fost excluși

– o poziţie reiterată pe parcursul experimentelor ulterioare.

Într-adevăr, acest studiu nu a solicitat doar ca pacienții să prezinte o formă vizibilă de compulsie. Cei zece pacienți incluși au fost fără excepţie cei cu un comportament „vizibil de spălare a mâinilor”, considerat a fi simptomul „cel mai ușor” de experimentat. De asemenea, a doua serie de studii a inclus numai pacienți care aveau un comportament vizibil de „verificare”, cum ar fi dacă o ușă era descuiată.

Într-o lucrare din 1971, Rachman și-a prezentat raționamentul pentru adoptarea acestei abordări, explicând cum

ruminatorii obsesionali ridică probleme speciale pentru psihologul clinician din cauza naturii lor subiective, private.

Aceasta, a argumentat el, a fost în contrast cu

cealaltă caracteristică principală a nevrozei obsesionale, comportamentul compulsiv, care poate fi abordat cu mai multă ușurință. Acesta este vizibil, are o calitate previzibilă și multe analogii reproductibile în cercetarea pe animale.

>> Despre Psihoterapia psihanalitică şi „psihoterapia bazată pe dovezi”

Rachman a considerat compulsiile ca fiind „vizibile” și „previzibile”, în mare parte datorită modului în care psihologia clinică s-a dezvoltat ca o nouă profesie în Marea Britanie, în special la Spitalul Maudsley, în deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Pentru a-și distinge practica de profesiile existente în domeniul sănătății mintale, precum psihiatria (medici cu pregătire medicală specializați în sănătatea mintală) și psihanaliza (terapia prin vorbire derivată de la Freud), acești psihologi clinicieni timpurii s-au prezentat ca „oameni de știință aplicați” care au adus metodele științifice din laborator într-un cadru clinic. Concepția lor despre știință era înrădăcinată în empirism – cu un accent pe vizibilitate, măsurabilitate și experimentare.

Ca parte a acestui angajament față de știința empirică, acești psihologi clinicieni au adoptat un model al anxietăţii derivat din behaviorismul secolului al XX-lea. Acest accent pus pe comportamentul observabil a fost considerat ca având o valoare științifică mult mai mare decât psihanaliza, care se ocupa de domeniul „neverificabil” și „neștiințific” al gândurilor și gândirii.

Prin urmare, atunci când ruminaţiile obsesionale au căpătat o nouă amploare la mijlocul anilor ’70, acest lucru s-a întâmplat prin prisma comportamentelor compulsive vizibile. Rachman și colegii săi au început să vorbească despre „compulsii mentale” (cum ar fi rostirea unui gând bun după un gând rău) ca fiind „echivalente cu spălarea mâinilor” – mai degrabă decât să se concentreze pe importanța și conținutul acestor gânduri în sine.

>> Tulburările de personalitate în ICD-11: de la modelul categorial la cel dimensional

La începutul anilor ’80, psihologia clinică a fost supusă unor presiuni din partea psihologilor cognitivişti (cei preocupați de gândire și limbaj) pentru concentrarea sa reducţionistă asupra comportamentului. Dar, în ciuda acestei mișcări de includere a abordărilor cognitive, centralitatea compulsiilor comportamentale vizibile a continuat să caracterizeze percepția despre tulburarea obsesiv-compulsivă în domeniile culturale și clinice.

Acest lucru este probabil cel mai evident în reprezentările mediatice despre tulburarea obsesiv-compulsivă – o critică preluată de cercetătorii din domeniul culturii, precum Dana Fennell, care analizează reprezentările despre tulburarea obsesiv-compulsivă la televizor și în filme.

Portretul arhetipal al tulburării obsesiv-compulsive nu a fost ajutat de recenta publicitate acordată lui David Beckham și de curățenia sa extensivă. Când am întrebat-o pe Abby ce părere are despre atenția acordată de mass-media tulburării obsesiv-compulsive a lui Beckham, ea mi-a răspuns:

Este atât de plictisitor. Mereu aceeași prezentare pentru tulburarea obsesiv-compulsivă.

>> Despre tulburarea obsesiv-compulsivă: Îndoieli şi trăiri obsesiv-compulsive

Limitarea la tratamentul „standardului de aur”

Acest portret arhetipal al tulburării obsesiv-compulsive se referă și la modul în care este tratată. Tratamentul „standard” în prezent în Regatul Unit este tehnica comportamentală a expunerii și prevenirii ritualurilor (ERP), fie singură, fie combinată cu terapia cognitivă. ERP a fost acceptată în urma experimentelor lui Rachman și ale colegilor de la începutul anilor ’70, când aceștia lucrau exclusiv cu pacienți cu comportamente observabile.

Unul dintre studiile lor cheie a implicat pacienți de la spitalul Maudsley care se spălau pe mâini în mod repetat. Li s-a spus să atingă frotiuri cu excremente de câine și să își pună hamsteri în genți și în păr, în timp ce erau împiedicați să se spele pentru perioade tot mai lungi de timp.

Astfel de experimente au fost din nou guvernate de observabilitate și măsurabilitate. „Succesul” tratamentului ERP – și perceperea lui ca superior față de metodele psihiatrice și psihanalitice – a fost demonstrat de o reducere a comportamentului vizibil de spălare a mâinilor al pacienților.

În prezent, dacă sunteți diagnosticat cu tulburare obsesiv-compulsivă de un psihiatru și beneficiați de tratament specializat pentru tulburarea obsesiv-compulsivă prin intermediul NHS – National Health Service, cel mai probabil vi se va spune să vă supuneți aceluiași tip de procedură ERP care a fost aplicată experimental pacienților internați în spitale în anii ’70: atingerea unui set de elemente de care vă temeți (expunere) în timp ce sunteți împiedicat să vă angajați în comportamentul compulsiv obișnuit.

>> Este terapia cognitiv-comportamentală ceea ce pretinde a fi? Despre faţa „terapeutică” a neoliberalismului

O metodă identică este utilizată și în ceea ce privește gândurile obsesive. Pacienților li se cere să identifice obsesia lor îngrijorătoare, apoi fie să se expună la situații provocatoare, fie să repete gândul în minte fără a se angaja în „compulsii mentale” – cum ar fi numărarea, înlocuirea unui gând rău cu un gând bun sau încercarea de a „rezolva” conținutul gândului obsesiv.

Este fără doar şi poate adevărat că această formă de terapie comportamentală poate fi extrem de utilă în tratamentul simptomelor tulburării obsesiv-compulsive. Abby, după ce a urmat un tratament ERP timp de 14 ani, a declarat că

a dezvoltat o mulțime de practici pentru a nu ceda compulsiilor mele [de spălare și verificare].

De asemenea, am găsit abordarea benefică în reducerea caracteristicii amenințătoare a gândurilor mele obsesive. Repetându-mi în mod repetat „Vreau să-mi rănesc familia” sau „Nu exist cu adevărat”, fără a încerca de fapt să rezolv aceste probleme, am redus timpul pe care îl petreceam ruminând.

Cu toate acestea, deși este o mare susținătoare a ERP, Abby a observat, de asemenea, că

uneori, atunci când scap de o compulsie, nu înseamnă că scap de obsesie.

În timp ce „compulsiile exterioare” dispar,

nu înseamnă că mintea mea nu mai funcţionează în buclă și nu mai ruminează gânduri.

Unii clinicieni contemporani s-au referit la ERP, concepută în jurul reducerii simptomelor vizibile, ca la o „tehnică whack-a-mole” – scapi de un simptom (obsesie sau compulsie) și apare altul.

ERP este frecvent însoțită de tehnici de terapie cognitivă, cum ar fi restructurarea cognitivă (identificarea convingerilor și furnizarea de dovezi pro și contra acestora) sau faptul că obsesiile sunt „doar gânduri”, că sunt lipsite de sens și că nu doriți să le realizați.

În ciuda succesului terapiei cognitiv-comportamentale (TCC) și ERP în studiile științifice, o revizuire majoră a dovezilor în 2021 a pus sub semnul întrebării dacă efectele abordării în tratarea tulburarea obsesiv-compulsivă nu au fost cumva supraestimate – iar asta constatând proporția ridicată de cazuri cu tulburarea obsesiv-compulsivă care sunt desemnate ca „rezistente la tratament”.

De asemenea, cred că există unele limitări cruciale ale tratamentelor contemporane pentru tulburarea obsesiv-compulsivă. Tehnicile de expunere (ERP) provin dintr-o perioadă în care psihologii clinicieni nu luau deloc în considerare gândurile, în timp ce azi psihoterapia cognitiv-comportamentală consideră conținutul gândurilor obsesionale ca neimportant. Matt, ca și mine, a constatat că psihoterapia cognitiv-comportamentală „nu te poate duce prea departe”, explicând:

O parte din acest lucru se datorează faptului că [terapeuții psihoterapiei cognitiv-comportamentale] sunt atât de dedicați ideii că gândurile nu au nici o semnificație… [Ei] îți tratează simptomele și, odată ce acestea dispar, se presupune că ar trebui să-ți continui viața. Dar nu mi s-a părut că există o modalitate de a mă gândi la ruminațiile [mele] în contextul întregii mele vieți.

>> Afectele preced cogniţia sau Cum susținătorii psihoterapiei cognitiv-comportamentale vor şi să aibă prăjitura și să o şi mănânce

Experiențele cu tratamentele alternative pentru tulburarea obsesiv-compulsivă

De când am scris pentru prima dată despre tulburarea obsesiv-compulsivă pentru Rethink Mental Illness, în urmă cu aproape un deceniu, multe lucruri s-au schimbat în înțelegerea mea! Faptul că am reflectat la evoluția istorică și la clasificarea tulburării obsesiv-compulsive m-a făcut să mă simt mai liniștită cu privire la această afecțiune larg neînțeleasă. Mă simt mai puțin legată de cadrele noastre conceptuale actuale și mai capabilă să reflectez asupra a ceea ce cred eu că este util cât privește gestionarea cu succes a gândurilor mele obsesionale.

De exemplu, în ciuda faptului că am fost avertizată de la o vârstă fragedă cu privire la psihanaliză (mama mea este psiholog clinician, iar psihologii sunt adesea extrem de anti-psihanalitici!), am găsit psihanaliza incredibil de utilă în a deveni confortabilă cu gândurile mele.

Acest lucru se datorează faptului că terapia cognitiv-comportamentală (TCC) se concentrează de obicei asupra simptomelor prezente, fără a analiza semnificația lor sau modul în care acestea sunt legate de istoria personală, iar acest lucru intră în contradicție cu dorința mea, ca istoric, de a mă gândi la trecut. În schimb, psihanaliza localizează istoric gândurile obsesionale – arătând spre copilărie ca punct crucial al dezvoltării psihice. Am reușit să-mi înțeleg obsesiile ca fiind rezultatul unei temeri profunde din copilărie privind moartea celor dragi, de unde am dezvoltat o dorință rigidă de control.

Ca tânăr adolescent, încercând să afle ce se întâmplă cu el, Matt a mers la biblioteca publică și a cerut o culegere de texte ale lui Freud. Descrie acest lucru ca fiind „cea mai proastă lectură pentru un copil de 14 ani”, deoarece l-a făcut să creadă

că într-adevăr am toate aceste impulsuri [criminale, sinucigașe] și că toate temerile mele sunt adevărate.

În ciuda acestei experiențe, în timp ce se pregătea să devină asistent social, el a „intrat în psihanaliză ca modalitate alternativă de a gândi despre terapie și despre propria mea experiență”. Psihanaliza i-a dezvăluit opusul imaginii „tulburării obsesiv-compulsive ca spălare pe mâini”.

>> Tipuri de psihoterapie. Explicaţii pe înţelesul tuturor

În schimb, spune el, s-a concentrat pe aspectele

care sunt interne ale obsesionalităţii,

care i-au arătat că

mintea este atât de puternică încât poate produce o mulțime de frici imaginare.

De asemenea, i-a permis să vadă „simptomele tulburării obsesiv-compulsive ca fiind intricate cu întreaga mea viață”.

Deosebit de profundă în gândirea psihanalitică este acceptarea complexității și a necunoașterii din centrul experienței umane. Aşa cum scria Jaqueline Rose, profesor de științe umaniste la Birkbeck, Universitatea din Londra:

Psihanaliza începe cu o minte pe fugă, o minte care nu poate lua măsura propriei dureri. Ea începe, aşadar, cu recunoașterea faptului că lumea – sau ceea ce Freud numește uneori „civilizație” – impune subiecților umani cerințe care sunt prea mari pentru a fi suportate.

Această idee de „minte pe fugă” [sau evazionistă] m-a ajutat să mă gândesc la obsesiile mele – dacă părinții mei sunt cu adevărat cine spun că sunt; îi voi răni pe cei pe care îi iubesc? – ca parte a unei lupte pentru certitudine și control care este deopotrivă de neatins și de înțeles, având în vedere lumea în care trăim.

Scopul tratamentului psihanalitic nu este de a eradica simptomele, ci de a scoate la lumină nodurile dificile cu care oamenii trebuie să se confrunte. Matt se referă la psihanaliză ca la recunoașterea „unui fel de dezordini a minții… Am găsit extrem de utilă viziunea psihanalitică de a-ți accepta propria dezordine”. În mod similar, Rose descrie psihanaliza ca fiind „opusul treburilor casnice cât privește modul în care de a trata dezordinea pe care o facem”.

În Regatul Unit, psihanaliza a fost respinsă în cadrul serviciilor oferite de NHS. Și cred că acest lucru este, cel puțin parțial, un rezultat al criticilor istorice formulate de psihologii clinicieni atunci când au dezvoltat terapii comportamentale pentru tratarea tulburării obsesiv-compulsive la sfârșitul secolului al XX-lea.

>> Terapia prin cuvânt: de ce nu există scurtături pentru problemele tale

Tulburarea obsesiv-compulsivă: „O mulțime de emoții și multă tristețe”

În timp ce comportamentele compulsive precum spălarea mâinilor și verificarea sunt percepute pe scară largă ca fiind „reprezentative” pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, experiența chinuitoare a gândurilor obsesionale este încă rar recunoscută și discutată. Rușinea și confuzia legate de astfel de gânduri, împreună cu sentimentul de a fi neînțeles, fac din acest aspect o problemă importantă de abordat, în special atunci când diagnosticarea greșită a tulburării obsesiv-compulsive este atât de frecventă.

Teza mea de doctorat despre istoria tulburării obsesiv-compulsive mi-a arătat, de asemenea, căile în care cercetarea psihologică modelează felul în care concepem categoriile de diagnostic – și, în consecință, pe noi înșine. În timp ce angajamentul psihologiei față de obiectivitate, empirism și vizibilitate a furnizat instrumente care sunt extrem de utile în clinică, cercetarea mea aruncă lumină asupra modului în care concentrarea adesea exclusivă asupra simptomelor vizibile a escamotat uneori aprecierea experienței complexe de a avea gânduri obsesionale.

L-am întâlnit pentru prima dată pe Matt în 2019, la prima conferință „Tulburarea obsesiv-compulsivă în societate”, care a avut loc la Universitatea Queen Mary din Londra, unde a susținut o prezentare despre „semnificațiile multiple ale tulburării obsesiv-compulsive”. Am discutat despre propriile noastre experiențe legate de această tulburare și despre ideile cu care credeam că istoria, psihanaliza și antropologia ar putea contribui la înțelegerea tulburării obsesiv-compulsive.

Matt avea 34 de ani și mi-a spus că aceasta a fost prima dată când

și-a exprimat cu voce tare problemele interne și a auzit alți oameni vorbind despre ele.

Amintindu-și cum s-a simțit, el a continuat:

Am simțit multă emoție și tristețe. Izolarea fusese o parte atât de importantă din viața mea încât nu o mai observam. Apoi, ieșirea din izolare a fost o mare ușurare şi m-a făcut să realizez cât de rău îmi fusese.

Dacă vă confruntați cu gânduri suicidare și aveți nevoie de sprijin, puteţi telefona la 112 pentru a chema serviciile de urgenţă abilitate să intervină. TelVerde Antisuicid 0800801200 este o linie telefonică apelabilă gratuit de pe teritoriul României, din principalele rețele de telefonie fixă și mobilă, vinerea, sâmbăta şi duminica între orele 19:00-07:00.

Eva Surawy Stepney

Doctorandă în Istorie, University of Sheffield

Articolul „Tulburarea obsesiv-compulsivă e mai mult decât spălatul mâinilor sau curățenia. Iată ce am aflat ca istoric cu această tulburare” a fost publicat în original de The Conversation. Citiţi aici articolul original.

Foto pentru articolul „Tulburarea obsesiv-compulsivă e mai mult decât spălatul mâinilor sau curățenia. Iată ce am aflat ca istoric cu această tulburare”: katemangostar on Freepik