MirrororriM: Reoglindirea oglinzilor (sau cum să scapi de nevroză)

Adică-n perfectă consonanță cu ce-i compatibil creativ și competitiv scenic în și pentru orice Festival Internațional – fie el de teatru, muzică modernă sau jazz, performăns sau improvizație, artă sincretică etc. de dată recentă. Și prinde, căci face rapeluri egal directe și subtile la cultura facilă a legăturii dintre vrăjitoria diabolică și ingenuul etern feminin (de la Alba Zăpezii și Alice la Maleficent). În piesa asta performativă, tot ce leagă și salvează în coerență universul spargerilor sinelui și-al risipirilor identitare se efectuează muzical. În alți termeni: prin muzica ce nu-i deloc simplistă, implicând tehnic ordonarea și (re)compunerea fisiunilor și zdrumicărilor probabilist-algoritmice, ca din prisme policromatice, a psihicului, avem o versiune discursivă și ilustrativă demnă de-a intra în galeria prolificului tipar mental și gen cultural numit Fantasy. Și, desigur, al celor intitulabile Psi.

Cât despre melomani – o fi să merităm noi doar un singur contact acustico-vizual cu tipul aceasta de spectacol complex, transcultural și polisemic până la magic sau poetico-hiperbolic. Însă personal, constant ambalat în fumul micii săli de la Teatrelli, m-am simțit cam ca-n inima funambuleștilor spectacole de nu chiar din Edinburg și-Avignon (deși n-ar fi deloc bizar sau minune), cel puțin din amețitorul festival internațional anual din carnavalescul Sibiu.

>> Nevroză traumatică şi prăbuşire narcisică

Fără să abuzeze într-ale proiecției video (asta spre deosebire de spectacolele sincretice montate de necunoscătorii muzicali sau de către consumatorii muzicii ca fundal, ca atmosferă sau ambient și nimic mai mult), autoarea totală care e Irinel Anghel chinuie un pumn bun de actori-cântăreți (ambalați toți în folii reflectorizante) să pantomimeze abstract pe scenă, totuși permițând muzicii să fie mai mult decât inteligibilă, să joace rol principal. Iar electronismele, combinate peste și pe lângă vocile sau saxofonul improvizând aproape constant, fac o treabă atât tematică (citate clasice pe lângă modernisme relativ complexe) cât și de construcție și atmosferă foarte coerente, consistente, dramatice deși nu epice. Înregistrări de voci cu mărturisiri rectotone, relativ tinere și modeste, își pierd din banalitate și li se iartă simplismul când sunt mixate, suprapuse, fugate, forfecate și îndesate aparent aleator, însă compunând sau evoluând largi fraze-paragraf, când de amalgamare sau bruitism, când ritmate-n (meta)dans, în scene de dinamism. Filonul narativ-dramatic e de onirism sau psihedelism (aș pomeni și sefeul, nu distopicul, deoarece toți suntem, nu-i așa?, de pe alte planete), pornind de la amintiri infantile și atingând căutarea constantă a omului (femeii?) pentru o identificare între fizicul ambiguu reflectat de oglinzi și disiparea personalității între prismaticul și hologramicul tuturor imaginilor scindărilor neuronale sau imaginare.

Acolo unde melomanii de rând ar putea vedea fantezie (așa-zis) goală, rămâne totuși de atenționat că problema identității de sine, a unității eului și-a degringoladei dintre recunoaștere intimă și raportare socială cadrată fixist e una care hăcuiește și hăituiește psihismul absolut fiecărui ins real, în momente mai scurte ori periculos de îndelungi. Este problema care pe unii îi ține „normali” și creativi (nevroză ușoară sau psihopatie lejeră), pe alții împingându-i sau doar lăsându-i să pice-n abisurile schizoidiilor mai puțin suportabile, ale angoaselor depresive ori ipohondriilor panicarde, ba chiar ale schizofreniei de patologie gravă. Războiul privirii omului în oglindă (reflexie sau reflectare niciodată coerentă, univocă, inamovibilă, clară) e unul ce se poate ascunde după „ideea” frumuseților competitive; însă se poate revărsa înspre crucialele și traumaticele dubitații irezolvabile asupra sensului vieții personale, în spaima necoagulării, disoluției și ratării individuale. Obsesia dezamăgită a (ne)recunoașterii prin oglindire sau reprezentare, ca și prin senzorialitate sau extrapolare imaginară e pentru nu puțini o umbră psihobiografică handicapantă.

>> Familia cu nevroză de angoasă

E drept că grupul de actori, mimi, dansatori și cântăreți (măști și mascați în calitate de oglinzi palide) sunt și acționează omogen, robotic, purtându-se ca o masă gregară, de făpturi degrabă submisive. Știind ori ignorând definirea dată de Aristotel corului dramaturgiilor, personajul unitar al acestei mini-mulțimi e fix acel cor antic indivizibil. E inconștientul colectiv, arhetip al necunoașterii și-al sclavajului neindividuării. Toată evoluția lor (vorba altor antici: dinspre întuneric către lumină, dinspre necunoaștere către cunoaștere, dinspre maladie spre echilibre) e îndeaproape regizată, manipulată, dictată de către coreut. Adică de femininul angel ușor despotic, care e autoarea însăși, cea care călăuzește în orice moment starea de spirit și gestica întregului grup, singura care știe, dă sens și ghidează ca prin labirint târșâirea și-n final alinarea sufletelor trăitorilor într-un univers ce devine suportabil. Pe scenă, Irinel Anghel e regizor, actor prim, dirijor și director, dar și text întrupat, partitură.

Îmi place mult finalul piesei MirrororriM: în care dacă nu s-a priceput că montarea scenică e o operă simfonistă, de-un act mare și lat, compozitoarea (șefă, profă, regizor, dirijor) comandă actorilor, exact ca-ntr-o lecție de canto tehnic, să efectueze o serie de gesturi muzicale și corporale exprimate muzicologico-pedagogic. Concluzie și finiș cu „neașteptatul” constând în suspans subtil. Constant jucatul haos se coordonează și integrează, parțial și temporar până-atunci, într-un mic cosmos suportabil, chiar calm, amuzant, cald.

Visul ori sistematicul delir de teatru muzical numit MirrororriM e inteligent, totodată fără emfaze, egal dezinhibat și măsurat/ controlat, așadar de-un spectacol de calitate, încântător, meritând iterat. Nu numai de dragul artei per se, ci chiar de dragul socialului în cea mai cotidiană carne-și-oase. Căci, să recunoaștem, problema identificării de sine, a identității intime și a conviețuirii cu nenumăratele disponibilități identitare care se mișcă fluid, se întrec ori se îneacă, se distorsionează și se fărâmă ca niște oglinjoare fragile și incontrolabile, coagulează una dintre nevrozele comune și psihopatiile cele mai larg răspândite, putând tará etape și vârste întregi ale biografiei multor semeni. Ilustrând în ultimă instanță semiotică, dar în toată trama discursivă și-n tot decorativul ei, exact această deconcertare, înstrăinare, fărâmițare, multiplicare și evaporare identitară, pilda pe care o face piesa asta de teatru muzical constituie un răspuns pe cât de inedit pe-atât de eficient. Te poți vindeca (nu doar ferii) de contradicțiile, disoluțiile, deformările și divizările mai mult sau mai puțin anarhice și anxiozante ale personalității tocmai prin disciplina pe care o vezi și o poți asuma din construcția desfășurării actului muzical, din chiar controlul compozițional ilustrat de o piesă meticuloasă, precum MirrororriM. Concentrat postmodern de dramoletă fundamental-abisală, așa ceva poate însemna mai mult decât catarsis momentan: o lecție/ mastărclas de psihoterapie metodică.

>> Nevroza familială de caracter paranoid