În finalul filmului Casablanca (1942), Rick, personajul întruchipat de Humphrey Bogart îi spune personajului căruia îi dă viaţă Ingrid Bergman:
Ilsa, nu mă pricep la gesturi nobile, dar e de înţeles că problemele a trei oameni neînsemnaţi nu valorează nici doi bani în această lume nebună. Într-o zi ai să înţelegi.
Să comparăm atitudinea lui Rick, care renunţă la marea iubire a vieţii lui, cu cea a protagonistului din filmul Pacientul englez (1996), de Almasy, care-i ajută fără ezitare când pe nazişti, când pe aliaţi în încercarea disperată de a şi-o salva pe a lui. Diferenţa este şocantă: în timp ce Rick îşi sacrifică interesul personal pentru binele social, lui de Almasy nu-i pasă de faptul că omenirea e prinsă într-o încleştare colosală între bine şi rău: el îşi vede de interesul lui. Din punctul lui de vedere, Rick e un fraier. Să numim această schimbare de perspectivă, a punctului de vedere altruist, prosocial, cu unul egotist, problema Casablanca.
Problema Casablanca este vârful unui aisberg, un simbol al unei schimbări de paradigmă cu implicaţii morale şi psihologice profunde pentru relaţiile dintre individ şi societate. Este o schimbare cvasiuniversală de Weltanschauung, dar, din cauza condiţiilor specifice din istoria recentă a României, de pildă, efectele ei sunt amplificate. Fiind de meserie psiholog (specializat în psihologia socială şi a personalităţii), perspectiva mea se situează la joncţiunea dintre individ şi grupul social, la nivelul la care normele de comportament sunt interiorizate şi devin conştiinţă. Mă interesează consecinţele conformării la societatea totalitară văzută ca fenomen interior, ca mecanism psihologic de adaptare, în contextul societăţii posttotalitare. Mă preocupă efectele reziduale ale compromisurilor morale care au permis participarea la rău.
Psihologul Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pentru contribuţia sa la elucidarea psihologiei deciziilor economice, a identificat două modalităţi diferite de a gândi: una rapidă, reflexivă şi superficială şi una mai lentă, deliberată şi complexă. Aceste modalităţi paralele s-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei: prima duce la reacţii rapide, necesare în situaţii care implică pericol, a doua este efectul dezvoltării cortexului şi al implicării structurilor logice şi morale în deciziile privitoare la comportament. Cele două moduri de gândire reprezintă evaluări diferite ale situaţiei şi produc ipoteze diferite privitoare la semnificaţia situaţiei analizate, ipoteze care sunt testate prin selectarea voluntară a unei reacţii, a unui comportament. Printre factorii importanţi în această decizie se numără experienţa personală şi cea deprinsă, repertoriul comportamentelor permisibile, gama şi limitele lor. Toţi aceşti parametri sunt specifici contextului istoric, social şi cultural şi sunt influenţaţi de problema Casablanca. Informaţia relevantă este obţinută prin accesarea memoriei pe termen lung şi a memoriei procedurale. Problema autenticităţii sau a distorsionării sistematice a memoriei este importantă pentru că defineşte cadrul de referinţă al comportamentului incipient. Gama opţiunilor permisibile este importantă pentru că influenţează modularea comportamentului, măsura în care răspunsul este proporţionat. De exemplu, ştim că un poliţist cu pistol şi baston va lovi pe cineva cu bastonul mai degrabă decât un poliţist care are numai baston: prezenţa pistolului modifică gama răspunsurilor posibile (să nu fac nimic, să-l lovesc, să-l împuşc). Din acest motiv, luările de poziţie publice extreme sunt atât de nocive: extind limitele a ceea ce este perceput ca fiind acceptabil în sfera publică.
Joshua Greene, care studiază psihologia deciziilor morale, propune o teorie a „procesului dual”: judecata morală intuitivă, care favorizează individul, influenţată de reacţiile emoţionale, şi judecata morală utilitară, care promovează binele comun, cu scop mai înalt, controlată de procese cognitive. Cele două tipuri de judecată morală au caracteristici comune cu modalităţile de gândire descrise de Daniel Kahneman: produc aprecieri diferite ale situaţiei şi sugerează comportamente diferite. La nivelul judecăţii morale, problema Casablanca marchează faptul că decizia pentru binele comun va fi inhibată, iar decizia rapidă, reflexivă, va fi întotdeauna în favoarea interesului îngust personal. Nu este vorba de miopie morală sau de o distorsionare a moralităţii elementare despre care scrie, la noi, Vasile Morar, ci despre emergenţa unei moralităţi alternative. Procesul începe prin subminarea moralităţii elementare, continuă prin formarea unei moralităţi alternative conlocuitoare şi culminează prin cristalizarea moralităţii înlocuitoare, o moralitate teleologică a cărei principală utilitate este autojustificarea.
Psihologul Dan Ariely a studiat parametrii comportamentului necinstit, ai tendinţei de a înşela şi a trişa. Concluzia lui este că tendinţa de a înşela este generală şi tinde să crească dacă percepţia este că nu vei putea fi dat în vileag, dar este contracarată de nevoia generală de a ne percepe ca oneşti şi onorabili. Rezultatul acestui conflict este că aproape fiecare trişează, însă în mod limitat. Ariely comentează:
Din păcate, acest gen de înşelăciune minoră la nivel de masă este cea mai corozivă pentru societate.
Putem adăuga că părerea împărtăşită de majoritatea populaţiei despre prevalenţa corupţiei modifică percepţia a ceea ce înseamnă să înşeli puţin, extinzând limitele a ceea ce este considerat un nivel acceptabil de necinste, şi că emergenţa moralităţii teleologice menţionate mai sus îndepărtează principalul factor social inhibitor.
Una dintre strategiile de adaptare – şi de decepţie – folosită intensiv în societăţile totalitare este ketman-ul, definit de Czesław Miłosz ca afirmarea pe faţă a unei atitudini diametral opuse faţă de convingerile autentice. De exemplu, dacă-l urai pe Ceauşescu, îl ridicai în slăvi. Utilizatorul strategiei ketman se simţea justificat pentru că se convingea şi se autoamăgea că făţărnicia era necesară supravieţuirii. Interacţiunea cu alt utilizator de ketman era un joc pe mai multe niveluri manifeste şi latente şi permitea fiecărui participant să manipuleze semnificaţia evenimentelor în interes propriu. Această ambiguitate constituie o condiţie ideală pentru „dedublarea psihică” descrisă de psihiatrul şi psihologul Robert J. Lifton: un proces prin care individul formează două registre morale diferite, pe care le utilizează după cerinţele situaţiei. De exemplu, un torţionar putea folosi un set de precepte morale pentru „serviciu” şi altul pentru „acasă”, care-l ajutau să menţină iluzia că e „om cumsecade”.
În societatea posttotalitară ketman-ul nu mai este necesar şi nici nu poate fi justificat prin nevoia de supravieţuire. Dar, din pricina schimbării de perspectivă reprezentate de problema Casablanca şi a percepţiei că toată lumea înşală, a apărut o nouă strategie: ketman-ul în revers, pe care-l putem numi ilustrativ namtek. Strategia namtek constă în a afirma pe faţă exact opusul a ceea ce ai făcut – de pildă, sub comunismul totalitar. Dacă ai fost traseist, afirmi deci sus şi tare că ai fost disident; cei care-şi aduc aminte diferit nu şi-au înţeles ketman-ul. Folosirea namtek-ului combinată cu afirmaţia că ai folosit ketman-ul permite distorsionarea semnificativă a realităţii şi prin raţionalizare şi autoamăgire dezarmează principalele mijloace de control ale comportamentului social: ruşinea şi vinovăţia. Obstacolul principal în calea succesului strategiei namtek este memoria. Din acest motiv, problema autenticităţii memoriei este crucială: utilizatorii strategiei trebuie să substituie varianta veritabilă cu varianta modificată a trecutului. Procesul este orwellian, bazat pe principiul „adevărul e minciună”. Societatea totalitară este singura în care trecutul este incert şi fluid, pentru că este schimbat constant pentru a satisface nevoile celor care controlează prezentul. Namtek-ul întrebuinţează aceeaşi metodă în prezentul posttotalitar.
Bineînţeles, la nivel individual tindem să ne înfrumuseţăm constant amintirile folosind mecanisme psihologice precum refularea şi autoamăgirea, dar gradul de modificare posibilă este limitat de necesitatea continuităţii cu propria istorie (ceea ce numim narativul sinelui) şi prin nevoia de validare prin interacţiunile cu alţii. Memoria colectivă este, în opinia lui Tzvetan Todorov, un
discurs care are loc în spaţiul public
şi ea este influenţată de imaginea publică pe care societatea vrea să o promoveze. Cu alte cuvinte, memoria colectivă este o meta-autoamăgire, rezultatul unei negocieri într-un spaţiu public structurat de factori cultural-istorici, psihologici şi sociali, negociere care conduce la un consens. Acţiunile care contrazic memoria colectivă a grupului sunt întîmpinate cu agresivitate pentru că ameninţă strategiile şi convenţiile prin care grupul îşi menţine imaginea despre sine.
Pentru a fi reuşită, strategia namtek necesită substituirea adevărului istoric cu memoria colectivă, care poate fi manipulată mai uşor şi nu poate fi supusă unor verificări mai viguroase. De asemenea, trebuie să conţină un număr minim de conflicte nerezolvate, cu răsunet în prezent.
La nivel individual, putem refula reprezentările mintale ale evenimentelor care stau la baza conflictelor, eliminându-le din conştient. Dar, după cum scrie Freud, reprezentarea refulată nu este inertă, ci se combină şi se recombină continuu cu alte reprezentări refulate, până când răzbeşte la nivel conştient sub o formă modificată, un compromis simbolic, un simptom. Terapia este actul prin care simbolurile sunt analizate, procesul care a dus la formarea simptomului este reconstruit în revers şi cauza conflictului este înţeleasă, integrată în narativul sinelui şi controlată conştient.
Naţiunile care au încercat să integreze în mod armonios un trecut recent traumatic în memoria colectivă au folosit strategii variate: Germania a optat pentru accesul deschis la arhivele STASI, Spania, la pactul uitării (pacto del olvido), comisia de reconciliere naţională a Africii de Sud, la o examinare a trecutului fără consecinţe punitive. În toate cazurile scopul era acela de a se ajunge la „Vergangenheitsbewältigung” – o împăcare cu propriul trecut, o stare care, la nivel de naţiune, este echivalentul terapiei reuşite la nivel individual.
Cei care deţin puterea în Romania au optat pentru o strategie radical diferită: acces relativ limitat la arhivele Securităţii, folosirea informaţiei pentru distrugerea reputaţiei oponenţilor politici. Nu am făcut pace nici cu trecutul totalitar de dreapta, nici cu cel de stânga. Dacă terapia înseamnă analiza şi înţelegerea trecutului şi integrarea lui în memoria colectivă, noi am continuat pe linia totalitară de falsificare a trecutului, astfel încât să se potrivească cu interesele de moment ale celor de la putere. Cu alte cuvinte, nu terapie, ci antiterapie, un proces care va produce în mod necesar distorsiuni în ţesătura societăţii civile.
Un concept-cheie în terapie este „rezistenţa”, reacţia defensivă a pacientului care-şi apără compromisurile şi respinge dezvăluirea conflictelor traumatice din trecut şi a semnificaţiei lor pentru actualul comportament. Cu cât conflictul analizat e mai puternic, cu atât rezistenţa este mai mare. Discutarea antiterapiei întâmpină o rezistenţă considerabilă pentru că ameninţă strategiile de dezinformare folosite de cei care manipulează memoria colectivă şi le aminteşte multora de compromisuri pe care le preferă uitate. Soluţia este analizarea, acceptarea şi integrarea istoriei noastre în memoria colectivă, astfel încât să putem face pace cu trecutul, un act de introspecţie şi tămăduire la nivel de naţiune. Cu alte cuvinte, nici ketman, nici namtek, terapie şi nu antiterapie.
Până la urmă,
paradoxul este că, atunci când mă accept aşa cum sunt, mă pot schimba. (Carl Rogers, psihanalist)
excelent articol!
@Alexa: Subscriu!