Ideea că omul este leneș de la natură și că activitatea sa trebuie încurajată prin stimuli extrinseci a fost, după cum știm, baza noțiunilor general acceptate despre educație și muncă.
Muncă şi lene
Atât muncitorii, cât și angajatorii au fost de acord că munca era în mod necesar plicticoasă și că pentru a motiva un muncitor să lucreze, acesta trebuia să fie amenințat că va muri de foame, iar pentru a fi constrâns să muncească mai bine și mai productiv, el trebuia să fie răsplătit cu salarii mai mari și cu o zi de lucru mai scurtă. Nici unii și nici alții nu s-au gândit că, de fapt, ar putea fi schimbată calitatea procesului de muncă, astfel încât munca în sine să devină interesantă.
Situația ar fi complet diferită dacă munca nu ar fi alienată, anume dacă ar fi în mod intrinsec plină de recompense pentru că este interesantă și stimulatoare. Iar dacă munca în sine, într-un sens mai restrâns, nu poate să însuflețească lucrătorul, acest lucru va fi adus de organizarea socială, care lasă loc unei implicări responsabile în unitatea de muncă (uzină, spital).
>> Mobbing sau hărţuirea la locul de muncă
Nevoia de activitate și stimulare și efectele negative ale plictiselii au fost evidențiate foarte convingător în experimentul sociopsihologic clasic al lui Elton Mayo, realizat la Uzinele Hawthorne de la Compania Western Electric din Chicago. Activitatea industrială selectată, pentru experiment, de către Mayo a fost aceea de asamblare a telefoanelor, o muncă ce se bazează pe activități repetitive, de obicei realizată de femei.
A fost organizat un banc de lucru cu echipament specific și cu cinci locuri pentru muncitoarele care au fost aduse în încăpere, ele fiind separate printr-un paravan de restul încăperii. În total lucrau șase operatoare, cinci la bancul de lucru și o altă colegă însărcinată cu distribuirea de piese. Toate femeile erau lucrătoare experimentate. Două dintre ele au renunțat după un an și sarcinile lor au fost preluate de alte două muncitoare la fel de pricepute. În total, experimentul a durat cinci ani și a fost împărțit în diverse perioade experimentale, în care s-au realizat anumite schimbări la nivelul condițiilor de lucru.
Fără să povestesc în detaliu aceste schimbări, este suficient să subliniez că au fost introduse pauze de odihnă dimineața și seara, oferindu-se băutură și mâncare în timpul acestora; astfel, programul de lucru a fost redus cu o jumătate de oră. Toate bune și frumoase. Eficiența a sporit și cauza era evidentă: perioadele mai mari de odihnă și încercarea de-a face muncitoarele să „se simtă mai bine”. Mulți cercetători ar fi oprit experimentul și ar fi fost satisfăcuți de rezultat: diversele schimbări „progresiste” au condus la creșterea productivității muncii. Mayo nu a ales însă să procedeze astfel, decizând să vadă ce avea să se întâmple în momentul în care muncitoarele din grup se reîntorceau la condițiile de lucru de dinaintea experimentului.
>> Despre bani și traumatizare: „Cine nu muncește nu mănâncă!”
În continuarea experimentului, au fost anulate pentru aproximativ trei luni perioadele de odihnă, gustările și celelalte îmbunătățiri ale mediului de lucru. Spre mirarea tuturor, aceasta nu a condus la o scădere a productivității, ci, din contră, producția zilnică și săptămânală a crescut și mai mult decât înainte. În următoarea perioadă, au fost reintroduse vechile concesii, singura excepție fiind faptul că muncitoarele trebuiau să-și aducă mâncarea de acasă, în timp ce compania a continuat să furnizeze cafea pentru gustarea de dimineață. Producția a continuat să crească. Și nu numai producția. Rata absenteismului printre muncitoarele din acest experiment a scăzut cu circa 80 la sută față de rata generală și că s-a dezvoltat o nouă interacțiune socială, bazată pe prietenie, între muncitoarele care participau la experiment.
Cum a explicat Mayo rezultatul surprinzător, potrivit căruia „creșterea constantă a productivității a părut să ignore schimbările de la nivelul experimentului”? Dacă nu a fost vorba despre pauzele de odihnă, despre ceai, despre reducerea programului de lucru, atunci oare ce a făcut ca muncitoarele să producă mai mult, să fie mai sănătoase și mai prietenoase între ele? Răspunsul este simplu: în timp ce aspectul tehnic al muncii monotone și neinteresante s-a menținut, aspectul social al întregii situații de muncă s-a schimbat și a dus la o schimbare a atitudinii muncitoarelor. Ele au fost marcate de experiment și de pașii din el; sugestiile lor au fost ascultate și adesea urmate, iar acesta a fost poate cel mai important aspect, anume că ele erau participante conștiente într-un experiment semnificativ și interesant, care era important nu doar pentru ele, ci pentru muncitorii din întreaga fabrică. Deși la început au fost „timide și stângace, tăcute și oarecum bănuitoare în ce privește intențiile companiei”, mai târziu atitudinea lor a fost marcată de „încredere și sinceritate”. Grupul a dezvoltat un sentiment de implicare în muncă, pentru că membrele sale știau ce fac, aveau un scop precis și puteau influența întregul proces prin sugestiile lor.
Rezultatele experimentului lui Mayo arată cum, chiar dacă aspectul tehnic al procesului de muncă a rămas plicticos și monoton, muncitoarele au fost stimulate și interesate de experiment, iar aceste procent relativ mic de stimulare a avut o influență covârșitoare asupra întregului lor comportament și chiar asupra sănătății lor.
>> Stres şi depresie la locul de muncă. Psihoterapie pentru un milion de români?
Fragment din Patologia normalității. Contribuții la știința omului de Erich Fromm. Traducerea apare în luna iulie la Editura Trei. (Fragment publicat cu acordul editurii.)
Fotografie de Isabella and Zsa Fischer / Unsplash
Nu sint de acord cu ceeq ce spune Fromm. Treaba e simpla, asa cum scrie Freud: omul din instinct nu vrea sa munceasca, dar asta nu inseamna neaparat ca esti lenes, se refera la altceva. Una e sa fii lenes, iar alta e sa nu-ti placa munca. Binomul munca-lene facr parte din prejudecatile noastre mentale care e deja o alta discutie.